si 0. stop

9 februarie 2011

Nu, nu am alt blog in alta parte, dar o sa-mi fac. Intr-o zi.
Nu, nu m-am dat pe facebook, dar o sa fiu si acolo. O sa-mi deschid cont in curand.

De fapt, poate ca datorita si unei varste a dezvlotarii tehnicii care facea ca cei mai pe faza sa fie si mai mobilati in partea superioara, parca ceea ce astazi se numeste cu emfaza blogosfera, pe vremea mea era o chestiune mai intima. Astazi e atata aglomeratie incat a aparut un miros subtil de transpiratie . Cred ca nu are sens sa fii pe net decat daca vrei sa te vinzi. Si atunci sa fii pe net, cu metoda, serios si aplecat, cu tehnica si smecherii, ca altfel nu reusesti.

Cand a fost scandalul poneiului roz, la un moment data m-a inghetat ipocrizia, cruzimea, naturaletea si imbecilitatea cu care unii din varii motive, abjecte sau idealiste nu conteaza folosesc trecutul tau impotriva ta, amestecand drepturile catatenesti cu viata privata si am vrut sa sterg totul, ca nu cumva, cineva, ceva sa rascoleasca pe aici si sa ma raneasca intr-o buna zi. Insa stiu mult prea bine ca modul in care am fost, atunci cand am scris, ranit m-a imunizat. Asa ca eu o sa ma prefac usor jenat daca cineva imi arunca tot trecutul trist de exhibitionism in fata, si probabil o sa trec peste.

Deci sigur ne mai intilnim pe strada asta a informatiei, numai ca nu o sa ne recunoastem, eu voi vrea sa vand ceva, sa ma vand mai scump, poate chiar la suprapret .
Totul insa de data aia intr-o poveste, pentru ca imi plac povestile si aici nu mi-am permis.


noutatile. si 1

9 februarie 2011

N-am mai dat pe-aici pentru ca imi cam face rau fizic tristetea care este in insemnarile mele. O data.
Si doi, nu ma mai reprezinta. Gata, m-am despartit de trecut.
Ce mai caut pe aici? Pai ma enerveaza la culme lucrurile lasate in aer, si cam asa era, cel putin in sufletul si in gandul meu, blogul asta. E drept ca meseriasii cu platforma de weblog au avut inspiratia sa il salveze/mute pe noua platforma cu o formatare abracadabranta care il face acum imposibil de citit. Si n-am niciun chef sa stau sa-l aliniez. Si-asa pana m-am prins cum sunt puse astea noi, am citit ce mi-au comentat botii dar asta nu e vina mea, din partea mea singurele lucruri care erau de facut era sa spun un la revedere, serios, oficios si oficial.
E drept ca asta, dupa trei ani, o fac in pustiu, ca cei doi-trei vizitatori de demult nu mai trec pe aici. Dar imi plac enorm de mult treburile ciclice: si la fel ca in prima zi, cand m-am apucat sa scriu, cum nu o faceam pentru nimeni, decat din prea plin, la fel acum vreau sa-mi iau la revedere cu sinceritate. Si cand esti sincer, poate ca e chiar mai bine sa nu te auda cineva, sau altcineva. Mai ales daca cei carora te adresezi nu te aud. Imi plac astea aniversar ciclice, si astazi se fac exact 4 ani de cand am scris prima data pe blog. Pot sa spun, fara gres si emfaza, pe vremea mea, cand scriam pe blog in orice discutie cu astia tineri.

Cu cine sa incep?

Bine, cu Exa mai inti. Exa si-a trait, isi traieste idila cu acelasi, vazandu-se la rastimpuri, prin vacante, delegatii prelungite. Nu-mi dau seama cum le merge, de cand m-am prins ca chiar nu vrea sa fuga din tara cu fiica-mea sunt linistit si ma doare undeva de relatia lor. Ceva imi spune ca s-a cam fasait, dar poate ca asta care imi spune e doar orgoliul meu si o autosugestie vanitoasa si mincinoasa, ei se iubesc si au ce isi doresc. Pe de alta parte Exa a devenit cam istericoida si relationam tare greu. Orice tentativa de a vorbi, putin mai mult decat despre ora la care o iau sau o dau inapoi pe cea mica, degeneraza in draci de ambele parti. Nu mai vorbim in aceeasi limba. Si pe bune ca nu e de la mine. In vara trecuta cand am discutat despre scoala la care s-o inscrie pe cea mica mai ca nu ne-am paruit ca vin cu alte idei. Pe care le refuza din start pe principiul ca ea o iubeste pe cea mica si stie ce-i bine. Acum fiica-mea e la o scoala de fite chiar rau nu e, doar ca nu invata mare lucru-, si taie zilnic cu noaptea in cap juma de bucuresti ca sa ajunga acolo, desi ar fi putut sa mearga la scoala pe care am facut-o si eu cand eram mic (probabil ca aici am fost mult prea subiectiv)care, ca si atunci, si astazi este inca una dintre cele mai bune din cartier/sector. Si care este langa casa.
Pe de alta parte, profesional ei ii merge fff bine, i-au dat aia masina de vreo peste 30k sa stea la stopuri prin oras, firma creste, probabil ca a mai prins ceva indexari, face cursuri babane de stiinta managementului, intr-un cuvant i-a priit ca a scapat de loser.

Cea mica e o bomboana. Deja arata mai mare decat ii e varsta, si in curand o sa apara si baietii suspinand dupa ea. E frumusica foc si desteapta. Ne vedem destul de des, si de cand am un animalut prin casa vine cu si mai mare bucurie, gelozandu-ma la gandul ca o face pentru animalut (+desene animate) decat pentru mine. E cuminte, – e drept ca la varsta asta inca nu sunt/nu apar problemele alea grele si ia note bune la scoala. Si ii place rozul si hanamontana sau ce mai dau aia pe la tv. Pentru ea divortul a fost si este cel mai greu. Si astazi sunt convins, desi nu mi-o mai spune, ii cere lui moscraciun sa ma aduca acasa. Era o vreme cand, cu o candoare care iti strangea inima, intrezarise solutia miraculoasa: mangafaua sa se cupleze cu iubita mea si ma-sa din nou cu mine. Era bucuroasa ca toata lumea e fericita Nu i-am spus ca in planul ei eu ies cel mai prost. I-am spus ca nu se poate asta, pe tonul acela pe care il folosesc de cate ori ma intreaba cu de ce am plecat/nu mai sunt cu mama/unii parinti divorteaza si ii spun ca o sa discutam cand o sa fie mare. Singurul subiect pe care-l ocolesc. E drept ca cel cu cum se fac copii inca nu a aparut pe tapet pus serios, poate m-as fastaci si la asta. Daca as fi stiut ca se poate termina si altfel criza mea maritala, as fi strans din dinti si pentru fiica-mea as mai fi stat in relatie uneori ma simt vinovat ca, daca as fi putu suporta inca putin, nu mi-as fi bagat nasul unde nu-mi fierbe oala, poate ar fi putut fiica-mea sa nu sufere atat astazi Insa e deajuns sa schimb doua vorbe cu Exa, ca imi dau seama ca, cel putin pentru mine, am luat decizia corecta.

Despre mine sunt bine, sanatos pe cat se poate, si, daca nu se observa, cam scriu cu i din a. dar tot fara diacritice.
N-am profitat de niciun fel de partea placuta a lui cu fara obligatii din divortat, pentru ca eu, suflet serios, care nu se tine de prostii plus iubire mare si pasionata, sunt impreuna cu iubita de demult, de imediat de dupa ce s-a rupt caruta. La inceput ne-a ajuta si distanta, dupa care, incetul cu incetul s-au potrivit multe. E drept ca astazi de dimineata imi spunea ca sunt mult prea prins cand eu cred, intr-o disputa, ca am dreptate si altii n-au, ca prea cred ca numai eu stiu adevarul, si ca o fac si cu altii, ceea ce nu e deloc bine. Da, da, acum cativa ani ar fi spus ca asta iubeste la mine, pasiunea din ochii mei, si inflacararea cu care imi sustin cauza. Dar eu tot cred ca ma iubeste si doar are chef de polemici la care, cand nu mai are argumente serioase, trece la chestii cu nu-mi place atitudinea ta, tipic femeiesti de altfel. Da, ne iubim mult, sau cel putin cred asta pana n-o veni si ea sa-mi spuna ca trebuie sa vorbim. Chestii serioase??? Eu cam am marota cu banii si pana atunci sunt cam evaziv ca am mai fost intr-o casnicie in care era rau cu banii, nu ca n-as iubi-o. si bref, e drept ajutata si de flerul meu legendar, de nasul meu mare (la propriu) dar si la figurat, ajutata de scaderea pietei, de bancile care nu mai dau credite si de fondurile secrete (si epuizate acum din pacate) ale Imparatului Rosu, iubita mea isi lua vara trecuta un mic si cochet apartament central, unde alaturi de animalutul nostru ne ducem zilele, cand nu mergem la serveci, si noptile ne uitam la filme pe dvd. Un apartament frumos si cochet, pe care toata lumea il lauda si admira, asa de dragut ca nici nu ne mai vine sa iesim din casa

Profesionalo-financiar cam rau, cu criza, cu necriza eu pot sa dau vina pe criza, dar dintr-un punct de vedere daca nu era criza, in combinatia in care inca sunt, imi mergea si mai rau. Mereu imi spun ca de maine ma apuc de ceva serios, dar scuzele sunt mult mai serioase si la indemana. Si merg pe principiul ca mai inti sa termin chestile incepute, sa nu incurc lucruri si asta e unul din motivele pentru punctul de aici. Sa incep in alta parte.


cum a fost la politica. si 2…

9 februarie 2011

Avem – adica acum trei ani – chef sa povestesc cum, printr-un complex de imprejurari si prieteni si amici, ceva de genul prietenul unui prieten care a fost prieten cu unul si asa a ajuns sa cunoasca o gasca, am intrat intr-o mazonerie, care iti da carnet de membru de partid, si basca organizeaza o betivaneala generala cu nume de congres, anual, cam pe vremea asta. Ultima data cand dadeam pe aici lasam de inteles ca voi da seama (dare de seama) despre inregimentarea mea politica. Din pacate, desi sunt un statornic si pensionaresc observator al politicii pe bune, poate mai bine informat decat multi alti actori si bagatori de seama, nu e de mine intrarea in rand asa ca nu despre asta vroiam sa vorbesc, precum smecher am lansat aceasta pista falsa acum multa vreme :) .

Dar am participat la aceasta intrunire anuala, si acum 3 ani, si acum cateva zile. Am sarit anul trecut din motive de cash-flow si nu mai stiu ce
As putea povesti si chiar ilustra cu ceva imagini mai mult sau mai putin miscate intreaga paranghelie. Insa doamnele si domnisoarele nu vor putea intelege niciodata solidaritatea tampa, baieteasca si orgolioasa care poate sa ii faca pe niste barbati sa se simta bine, sa se bucure de niste goluri, sa se laude cu burtile crescute de bere, sa porneasca razboaie samd. (cred ca uitai sa spui ca in gasca asta nu sunt primite reprezentante ale sexului frumos, e o chestiune eminamente masculina si bahica). Pentru domni spun degeaba, ca fara paharul in mana, alcoolul in creier, o serie de pupaturi balosite pe obraji si juramanite de prietenie vesnica; nu are farmec ba chiar enerveaza ca o poveste despre fripturi spusa celui care e (fortat) la regim vegetarian .

Apropo de regimuri/cure/chestii de-astea cu modificari de viata in spiritul unei mai bune sanatati/moralitati/etc, trec printr-un serios proces de lasarare de fumat care o cam enerveaza pe gagica-mea. lasare de fumat facuta de unul care 21 de ani nu a avut nicio zi fara fumat, care statea tot timpul cu tigarea in gura mai putin scurtele mele calatorii cu avionul – inclusiv am prins vremea pe care in facultate aveai profesori cu care fumai in seminarii/cursuri o ce vremuri!!!. Si unul care fumeaza/fuma 2-3 pachete de tigari/zi; si doar in zile linistite de sambata si duminca aterizand la dieteticul un pachet/zi. Procesul de lasare de fumat este laborios, plin de dorinte care ma bantuie si ma fac sa ma intreb daca asta este cu adevarat ceea ce imi doresc. Am bifat pana acum 3 perioade de cate 8 zile fara o tigara, dupa care spargeri in figuri si placeri demult uitate (adica primul fum dupa ce n-ai mai fumat cateva zile pare la fel de bun ca cel din adolescenta; sau cum ai din nou in gura, dimineata la trezire, gust de cal mort; joace cu valatucii). Acum tocmai intru intr-o noua etapa de stop fumat mai fur fumand pasiv de la colegi/colega de apartament. Si ca sa epuizez subiectul ma las (cochetez cu lasatul) de fumat dintr-un singur motiv: vad cum strang astia (americani si europeni la un loc) latul si nu te mai lasa sa fumezi decat in buda, si pe ascuns, pa,pa restaurante, institutii si parcuri. Si vreau sa fiu pregatit pentru momentul in care nu poti fuma ca nu ai unde. Si bonus ma enerveaza ca din accizele mele sa ia bani guvernul asta de idioti. Iar cu tigari de contrabanda e laborios, (si alea mi se par scumpe si precum citim prin ziare si de acolo banii ajung tot la aia) pana te duci, ii cauti pe provideri , au mereu alte (din ce in ce mai proaste) marci.

Stiu, se cere pe piata si un blog al despartirii de fumat si cum mi-am facut mana cu despartirea de nevasta par a avea profilul dar nu, ii las pe altii. + ca de exa m-am despartit decis, serios, pe bune, definitiv, de fumat mai ma gandesc daca se merita.

Si dupa cest lung intermetzo sa revenim la partidul meu. Cam asta se intimpla, intr-o tara vecina si prietena, (daca nu spusei ca actiunea nu se petrece in romania o spun acum): anual se intilnesc vreo suta de barbati, baga spritzutri pana la ziua, chefuiesc cu lautari, cu popa satului, cu primarul locului si se simt bine scapati de muieri. Dupa o zi-doua, se intorc, cu ochii mici si rosii, acasa.

Despre asta as fi povestit ultima data cand promiteam ca voi reveni pe blog.
De-atunci si pana acum insa, nu prea mi s-a mai parut ceva de larg interes general si nici nu m-a presat ceva in coltul ala de stomac sa povestesc la lume. De-asta a durat atata.


numaratoarea inversa: 3

9 februarie 2011

Deci:
Sunt cel mai intirziat in dead-line-uri. In promisiuni. Insa am circumstante atenuante , uneori. Alteori o fac pentru ca sunt perfectionist, cica. Asa zicea un zodiac, sau un test de personalitate , sau un curs de organizare a timpului pentru mangeri mici si foarte mici – neimportant, nu mai tin minte.

Deci:
m-am intors ca sa inchid oficial. Sa apas pentru cei care mai aterizeaza pe aici, ca nu a fost o gluma proasta .

O sa traznesc iute-iute doua trei postari. Asa, pentru ca noblesse obliga si la un micro epilog.

Sa o luam pe rand:


demonii trecutului

6 februarie 2008

Pentru les conesseurs (a se citi abonati si fanii telenovelistici). Z a fost saptamina trecuta (in vizita scurta) pe la ex-a pe acasa si a facut cunostiinta cu G. Oau, cita cale a batut. Vestea m-a luat prin surprindere , nefiind anticipata/pregatita de nimic. De pe margine credeam ca relatia ei se terminase (nu ca ma interesasem si nici nu facusem verificari ), dar credeam ca nu e nicio problema – daca eu ma afisez cu o noua iubita ca ea sa faca publice in cercul de prieteni foarte apropiati, care totusi a ramas acelasi, relatiile ei. Iata ca am avut o nevasta pentru care merita sa bati o gramada de drum. Insa rasturnarea de situatie m-a tulburat pentru ca a reinviat spaimele ca intr-o buna zi G poate fi luata de pe paminturile patriei noastre si o voi vedea 2 saptamini pe an. Asta cuplat cu o foarte brutala schimbare de ton a ex-S-ei (si cel mai neplacut si a copilului care brusc refuza sa vina la mine) care deodata se fereste (codeste?) sa mi-o mai dea. De la divort, totusi, G statea pe la mine cam 2 nopti pe saptamina. Si chiar daca atunci cind vorbeam tonul dintre noi era rece, rezervat si incapabil sa gaseasca subiecte comune, nu aveam niciun fel de problema in a administra impreuna relatia de parinti. E, spaimele nu mai sunt abisale (unde sunt vremurile alea, parca am devenit un nesimtit, sau am trecut la categoria toti barbatii sunt porci), iar de la a vrea sa plece pina la a pleca mai e cale lunga. In fine, partea vesela e ca si ex-a traieste o frumoasa si grea poveste de dragoste care, iata, invinge distantele.

Si putin promo. Ma tot chinui (adica incerc sa gasesc timp ca e cam lunga) sa scriu o insemnare despre cum mi-am pierdut independenta politica si cum, de saptamina trecuta sunt, pentru prima data in viata, membrul unui partid.


Sa plec sau sa nu plec

30 ianuarie 2008

M-as duce intr-o
tara
vecina cu niste prieteni la un festival de sprit. Si nu conduc. Dezavantajul este
ca, desi imi place sa beau un paharel, nu ma impac cu vinul si intre atitia
betivani o sa ma plictisesc doar gustind. Si pierzind de la un moment dat unda
comunicarii. Ca soferii care nu inteleg de ce toata lumea de la chef ride din
nimic.

Am cam prea multa treaba la job. Si plecind las oameni incurcati
care ma vor injura printre dinti sau chiar in fata. Si o sa stau cu constiinta
apasata si cu sira spinarii furnicata.

Daca ramin am prea multa lene. Si o sa rezolv doar
urgentele. Si o sa am sentimentul ala ca mai bine plecam. Sa schimb aerul.

Pina miine dimineata am timp sa ma hotarasc. Da de fiecare
data cind plec undeva imi vine sa scriu pe-aici. Febra plecarii. La prietenul B
se manifesta prin disparitia somnului. Si inventeaza ore de plecat de-astea la 3
dimineata.

 

 


a venit primavara

25 ianuarie 2008

M-am trezit cu inima strinsa si cu stomacul facut ghem. Senzatia
aceea de teama nedefinita si difuza. La cafeaua si tigarile de trezire, planificind ziua, mi-am dat seama ca e o
simpla stare nemotivata.
Am in fata o zi grea, da buna. Am pus
sentimentul asta difuz pe seama unui inceput de raceala gitul dureros,
stranutat din belsug, o durere surda de cap – luata de la o colega, cind in
sfirsit eram bine, ca iarna asta am dus-o din muci in muci si din tuse in
tuse. (daca ati injurat pe unul la
film care tusea tot timpul sa stiti ca am fost in aceeasi sala). Si pe seama
noptii plina de vise filmice, epice si disparate, de parca nu dormisem ci fusesem la
noaptea devoratorilor de publicitate.

Incetul cu incetul, cu fiecare fum tras in piept, nelinistea
s-a dus. Soarele si-a facut aparitia
luminos. Ca un mosneag care se bucura cind la sfirsitul lunii august isi
cumpara bilete de revelion si se simte deja de parca s-a si distrat temeinic in
noaptea trecerii dinspre ani care va fi peste citeva luni, la fel si eu, in
timp ce ma uitam pe geam fumind, am simtit ca a venit primavara. De citiva ani,
deja foarte multi, am oroare de iarna. Pe care o asociez cu zapada murdara, cu
ploi umede, cu trafic infernal si distante care se tripleaza in timp pierdut,
cu luna decembrie in care toti in jur sunt cu nervii la pamint si nu poti pune
baza pe nimeni furnizor sau client -, cu un bucuresti murdar, isteric si
zgribulit. Si adineauri am simtit clar ca gata. Stiu ca o sa vina si dezolantul
februarie, o luna careia (cu exceptia faptului ca in general muncesti mai
putine zile si iei aceeasi bani!!!, oroarea patronilor) nu i-am vazut niciodata
rostul chiar nu-mi spune nimic. Si anul asta luna e mai lunga cu o zi dar,
orice s-ar spune, deja simt ca vine vara, si pentru mine asta este stirea
zilei.

Am pus tastatura
pe genunchi, sa celebrez momentul. Mi-am adus aminte ca blogul meu nu este un
sef caruia sa-i dau raportul despre viata mea, impresionindu-l cu cu povesti cu
sens, sau cu ginduri redactate de parca as vrea sa public in dilema. Ca e un
jurnal de stari si amintiri (prezente sau indepartate). Si de femei. Dar azi nu
avem femei, insa pentru ca e vineri, la noapte recuperez.


prioritati

21 ianuarie 2008

 

Acum citeva luni ma ruga mama s-o duc undeva. De fapt nu ma
ruga. Ma intreba cu tonul acela, care implica in subsidiar daca n-ai treaba
astazi si acum, ce program am, ca ea pleaca inspre acolo. Rece si cam brutal
m-am eschivat cu am o zi ingrozitoare astazi, nu-mi vad capul de treaba. Si am
lasat-o sa plece pe jos. Cinic, nu am simtit regrete. Eram intr-o perioada in
care munceam bezmetic. Regrupat, refacut si vesel, intr-un context in care
vedeam luminita de la capatul tunelului, dornic sa imi demonstrez mie ca intr-o
buna zi o sa cistig banii pe care ii merit, pardon pe care mi-i doresc, m-am
avintat ca in zilele bune in sirguinta muncii de dimineata pina seara. Intr-un
moment de-asta de ambuteiaj la citeva zile dupa noroc cu ambuteiajele astea
de la sfirsitul anului trecut ca ma mai lasau sa visez/sa vorbesc la telefon in
biroul meu din spatele volanului mi-am dat seama de nesimtirea mea crasa. Dupa
ce atitea zile in prima perioada a anului lasasem lucruri sa curga pe linga
mine, imi inchisesem telefonul, nu raspunsesem la mailuri, si faceam de-alea
groase de parca ma rugam in fiecare zi sa primesc un sut in fund definitiv si
ultim (alea ultimative nereusind sa ma mobilizeze), acum trecusem in barca
cealalta. Si mama e genul care strabate singura bucurestiul schimbind trei
autobuze si nu vrea s-o duc, dar ii era greu in ziua aceea.

Mi se pare ingrozitor acest cerc vicios al justificarilor
interioare. Te organizezi in functie de niste prioritati si nu te mai clintesti
de acolo. Calea cea mai scurta catre orice fel de exces si inumanitate. Prieteniile,
iubirile, generozitatea au intotdeauna un dusman in prioritatile personale. L-as
suna pe G bunul meu prieten – , as iesi si la o bere cu el ca stiu ca nu
ne-am mai vazut de mult, dar prioritatea mea este sa termin raportul asta. Sau sa
ma destind la un film, singur. Sau sa si ar trebui sa intelega si daca nu
intelege inseamna ca nu merita. Prioritatile sunt cele care in prima faza iti
dau putere si te fac sa te simti pe drumul tau si care incetul cu incetul de
indeparteaza de lume si apoi de tine insuti. Prioritaile sunt ca viciile. Delicioase
consumate accidental, harpii lacome care iti smulg carnea in ziua in care pun
stapinire pe tine.


 

xxx

am muncit destul de mult poate prea mult pentru ritmul meu
de alt secol si mintea mea inceata sfirsitul anului trecut. Lasindu-ma prada
odihnei, si lenei aceleia placute care te cuprinde si iti anihileaza orice gind
si visare, rar. Am luat-o in bot la un moment dat, rau, dur, cutremurator si
structural. La job. Din fericire/pacate nu mai sunt destul de tinar ca sa ma
inflamez mai mult decit in zona ficatului (sau pe acolo). Si destul de tinar ca
sa fac un nou plan pe termen lung, macar o schita . Am avut noroc, am si muncit
pentru el, am facut un lucru nu prea onorant, dar care nu mi-a incarcat
constiinta, si mi-am platit o datorie de onoare fata de B si cugetul meu
financiar a intrat impacat in noul an. Am petrecut placut (atit de placut incit
au fost cel putin vreo trei zile in care constient am spus ce fericit sunt azi,
cu mica nostalgie a celui care stie ca si peste ani se va gindi la zilele
acelea ca la niste zile luminoase) sfirsitul si inceputul de an.


 

xxx

Azi e prima zi in care muncesc. Lenes, cu o gramada de
lucruri lasate pe miine, cu o gramada de lucruri atirnind neterminate. Dar cu
linistea celui care stie ca nu el e de vina, ci cei care au pus stacheta prea
sus. Am intrebat-o pe L ce faci cind nimic nu merge. Si L mi-a spus cu o
intelepciune pe care o voi urma negresit: faci ca pilat din pont; faci tot ce
poti si spui dupa-aia eu am facut ce am putut si te speli pe miini. Si, chiar
daca nu le-am pus pe hirtie, am terminat de facut mental harta prioritatilor. La
unii le ia 5 minute pe 1 ianuarie la 00.05 lista e stampilata, parafata si
trimisa la Doamne-Doamne mie mi-a luat 20 de zile. Prioritati calme,
ambitioase, modeste. Nu ma dau pe mina lor de miine, ca nu sunt vicii.


primul tipat

9 noiembrie 2007
pentru mine e o nastere.
am alergat/muncit in ultimele zile cum din vremea tineretii n-am mai facut-o. fara eficienta dorita, cu entuziasmul si acirbia pe care o regasesc in momentele bune ale biografiei mele. trezit inainte de 7 si plecat de la job dupa 10 noaptea. de fiecare data cu regretul ca nu mai am energie pentru a tipari insemnarea zilei redactata atit de minutios in cap.
 
a iesit bine sau rau putina importanta are. s-a nascut. o seara simpla, dar care, indiferent daca lucrurile merg bine (ceea ce imi urla instinctul in urechi in toate momentele alea timpite in care vreau sa renunt) sau rau, va fi un reper . al esecului (inconjurat de prietenine, ginduri bune, si intentii onorabile) sau al victoriei. ce imi place cel mai mult in ceea ce a inceput azi (de fapt a inceput de multa vreme, dar deabia azi a intrat pe orbita) este ca e un proiect in care nu exista cale de mijloc. functioneaza sau nu. in doi ani se lamureste.
 

paranteze, paranteze

24 octombrie 2007

Fericirea timpeste. Nu, nu pot spune acum despre mine ca
sunt fericit, lipsindu-mi multe, de la ritm diurn la un intim saptiu locativ,
de la un timp administrat performant la un cash-flow care sa-mi satisfaca
totusi modestele mele pretentii de trai. Si termenul acesta de fericire, lipit
de atitea situatii si idealuri, mi se pare de multe ori gol de continut. Dar asertiunea
prima (cea cu timpitul) ramine valabila din punctul meu de vedere si nu
necesita desfasurari explicative.

Nu am mai indraznit sa ma recitesc. Poate si din teama de a
ma incarca (reincarca), macar pentru ca il stiu prea bine pe ala de povesteste,
cu trairile de acum citeva luni. Privirile aruncate furis ma fac sa ma simt
rusinat de putinatatea spasmelor zilei de azi. Si a energiei care imi agita
gindurile transformind orice amintire intr-un prilej de introspectie, orice
gest intr-un mecanism ce-mi declansa analize penibile prin rezultatul lor,
chinuitoare prin meticulozitatea de a nu lasa nici un posibil scenariu
neanticipat, nicio semnificatie neinteleasa. Visele mele de azi au moliciunea
unui trup care traieste bine. Care vrea o masina mai buna, o casa mai mare, un
venit mai ambitios, mai mult timp liber.

Am pastrat insa gustul narcisist si eschibitionist al
destainuirilor povestite. Amplificat de interactiunea virtuala. (nu de mult am
inteles ca virtualul poate sa-ti schimbe viata).
Pastrind conventia de a nu-mi dezvalui activitatea zilnica
ramin cu prea putina viata pe linga de povestit.
Din punctul de vedere al scriiturii mele e ca si cum mi-am
inceput treaba cu frisca. Ce emotie mai dramatica, ce traire mai patetica, ce
zbucium poate trupul/sufletul meu sa mai ofere. Din punct de vedere al experientelor
limita cel al dragostei neimpartasite este singurul care isi pastreaza puterea
si cu care se poate empatiza fara ezitari personale. (altele care tin de
sensibilitate sau cultura). Restul situatiilor limita sunt intotdeauna atit de specifice
incit presupun, pentru intelegerea lor, o buna cunoastere a contextului sau
descrierea acestuia amanuntita, cu spirit fin de observatie si plasticitate, asta
fiind cazul operei artistice care prezinta o drama integrata intr-un context
istoric si/sau politic (precum ar fi experienta gulagului). Fie presupun un
hazard pe care spectatorul il inlatura dintr-un reflex de conservare dramatic,
dar mie nu mi se poate intimpla asa ceva in cazul dramelor provocate de
accidente, ca e vorba de boli ingrozitoare, handicapuri, etc.


Prea vrajit de poveste ma simt neputincios. Povestea
traieste intotdeauna din decupaje si din ritm. Dupa acceleratia navalnica a
ultimelor luni, pe care in scris reuseam s-o mai inghiontesc prin amintiri mai
mult sau mai putin relevante, sunt in mod straniu teleportat intr-un ritm
caruia ma straduiesc sa-i inteleg respiratia si sa ma acomodez cu ea. Decupata in
citeva pagini viata mea de cuplu (sau sfirsitul vietii mele de cuplu) nu avea
timpi morti. Ca naratiune, ca rasturnari de situatie. Rasturnari de situatie le
spun eu acum, ele erau adinciri dupa adinciri, prabusiri dupa prabusiri catre singurul
epilog posibil. Si gresit, epilogul despre care vorbesc nu este cel al
divortului consfintit de acte, ci cel al indragostirii mele.

Patima sfirsiturilor de saptamina din ultimele luni, lungile
discutii telefonice, emotiile atingerilor, bucuria de a descoperi un trup care
sa vibreze odata cu tine, tacerea plina si fara de umbra, sporovaiala tematoare
si increzatoare si plina de nimicuri care fascineaza doar prin simpla ei
existenta, nu prin miezul cuvintelor, ca si cum ar fi un cintec cu versuri
intr-o limba straina , cuvintele pline de miez care reusesc sa dea trupului mingiierea
dorita atunci cind distanta nu lasa pielea sa se atinga de pielea fierbinte si
plina de dorinta Sunt luat prin surprindere nu de faptul ca am gasit un trup cu
care sa-mi satisfac poftele fiziologice (si nu mai sunt de mult un copil
cuminte), nu de faptul ca am gasit un suflet de care sa-mi anin gindurile desuete,
sunt luat prin surprindere de repeziciunea cu care a venit aceasta intilnire . De
multe ori ma intreb daca nu cumva totul nu este decit o refulare a deznadejdii
mele care utilizeaza orice panaceu pe post de de piatra filosofala. Asta cind,
la distanta fiind, incerc sa o obiectivez pe V, sa inteleg de ce emotia aceea
nu ma paraseste. Chiar daca ineditul a incetat de mult sa mai existe si face
loc pe zi ce trece unui trecut comun. Sunt luat prin surprindere de cit de bine
imi este cu V. Si fiecare clipa impreuna imi dezvaluie asta, independent de
dorintele mele, de asteptarile mele, de determinarile mele. Privind retrospectiv
si comparind, ma simt murdar spunindu-mi ca imi este greu de inteles cum am
putut sa traiesc cu exS si sa ma privez de atitea dorinte implinite, de atitea
armonii intime.

Machiavelic ma nemultumeste aceasta constatare. Prin simetrie
asta implica faptul ca si exS se simte atit de bine fara mine. Si asta nu imi
trezeste gelozii. Sau doar gelozii. E o constatare care ma neantizeaza. Cum cineva
care m-a cunoscut atit de intim poate sa se lipseasca de mine, de eul meu
(egocentric)? Ba mai mult sa-i fie bine. Un gind fugar si nesemnificativ decit
prin tradarea fara nici un fel de vinovatie nu fata de o fiinta pe care am
iubit-o ci fata de un trecut care ma reprezinta. Orgoliul meu si constiinta
mea, la gramada, nu pot intelege cum poate cineva sa renunte la fericirea pe care
dragostea din sufletul meu o poate naste. Cum vad in ochii lui V in (aproape) fiecare
clipa pe care o petrecem impreuna. Ma multumesc sa profit de recompensa
primita: in ochii mei, daca se uita atent, V ar trebui sa vada fericirea mea.

 


Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X